Acquis-ul Comunitar

    Acquis-ul comunitar, drepturile şi obligaţiile care leagă statele membre ale Uniunii Europene, are o evoluţie constantă şi cuprinde:

- principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratate,
- legislaţia adoptată pentru aplicarea Tratatelor, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justitţie a Comunităţii Europene,
- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene,
- actele privitoare la politica externă şi de securitate comună,
- actele adoptate în cadrul justiţiei şi al afacerilor interne,
- acordurile internaţionale încheiate de către comunităţile europene, precum şi cele încheiate de către statele membre între ele, în domeniul de activitate al uniunii.

Acquis-ul comunitar, deci dreptul comunitar propriu-zis, este alcătuit din toate actele adoptate în cadrul celui de-al doilea şi al treilea pilon al Uniunii Europene, precum şi din obiectivele comune fixate prin Tratate.

Statele candidate trebuie să accepte acest acquis comunitar înainte de a adera la UE. Excepţiile şi derogările de la regulă sunt acordate în mod excepţional şi au anumite limite. Uniunea Europeană are ca obiectiv major menţinerea integralităţii acquis-ului comunitar şi dezvoltarea acestuia.

În perspectiva aderării de noi state membre, Comisia Europeană şi ţările candidate acţionează în vederea armonizării legislaţiilor din urmă cu acquis-ul comunitar. Consiliul european de la Essen –decembrie 1994-a invitat Comisia Europeană să prezinte o Carte albă cu privire la pregătirea statelor asociate din Europa centrală şi de est pentru integrarea lor în Piaţa internă, ceea ce s-a întâmplat la Consiliul European de la Cannes, din iulie 1995.

    Dreptul comunitar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele Comunităţii Europene, precum şi din Tratatele şi actele care le modifică, completează şi adaptă.

Articolul 249 din T.C.E distinge, pe de o parte, între regulament, directivă, decizie, care sunt acte obligatorii, pe de altă parte, recomandări şi avize ca acte facultative, fără forţă juridică obligatorie. Alegerea între diferitele tipuri de acte depinde de baza juridică pe care se fundamentează acţiunea CE. Tratatul prevede utilizarea unui anumit instrument, iar autorităţile comunitare sunt ţinute de această alegere. Alteori, Tratatul lasă legislativului libertatea de a alege în funcţie de caracterele fiecărui instrument.

    Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre.

    Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează. Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai mulţi destinatari, care pot fi state membre sau particulari. Decizia se deosebeşte de regulament prin absenţa aplicabilităţii generale.

    Directiva comunitară apare ca un obiectiv normativ neidentificat, fiind mai degrabă un instrument juridic original.

    Recomandarea nu are efect constrângător, cu excepţia recomandărilor C.E.C.O., care aveau acelaşi efect al directivelor. Obiectul recomandărilor este acela de a invita destinatarii să adopte o anumită conduită.

    Avizul este un act comunitar utilizat pentru a exprima un punct de vedere . Avizul în accepţiunea instituţiilor UE poate fi obligatoriu sau facultativ.