|
Bugetul Uniunii Europene
CAPITOLUL I
NOŢIUNI ELEMENTARE
Bugetul UE reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituţiile comunitare a obiectivelor, activităţilor şi intervenţiilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam (TUE + TCE). În funcţie de acesta pot fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările politice comunitare.
Comunitatea europeană pentru a finanţa programele, proiectele care le derulează are nevoie de un buget.
Bugetul comunităţii europene refelectă concepţia şi stadiul integrării europene .
Actualitatea modernă a societăţii europene a impus edificarea oficială unui buget prin constituirea bugetului Uniunii Europene.
Regulamentul financiar al acestor comunităţii precizează că bugetul lor este “actul care prevede şi autorizează în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor” .
Pentru acoperirea (asigurarea) bugetului UE, astfel statele membre sunt dispuse să transefere o parte din atributele naţionale în materie de percepere a impozitelor şi taxelor, după cum ponderea unei categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului UE care poate fi considerată o dimensiune a intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale.
Principiile bugetului
Bugetul comunităţii europene respectă regulile generale care se aplică şi în statele membre, având ca scop asigurarea transparenţei veniturilor şi cheltuielilor în procesul luării deciziilor şi a clarităţii în monitorizarea şi controlul execuţiei bugetului pentru protejarea intereselor financiare ale UE.
Aplicarea dreptului bugetar şi procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii bugetului comunitar sunt generate de anumite principii, în doctrina modernă a finanţelor publice, sunt unanim admise următoarele:
Anualitatea bugetului; unitatea bugetului; universalitatea bugetară; echilibrul bugetului şi speciliazarea bugetară.
În acord cu doctrina modernă, aceste principii sunt consacrate şi în Regulamentul financiar al comunităţii europene . Bugetul aprobat de CE are prevăzut deasemeni şi un capitol distinct privind publicitatea bugetului în Jurnalul oficial al UE.
a) Principiul anualitatea bugetului. Presupune operaţiunile bugetare care se vor derula, în timpul exerciţiului bugetar, în comunitatea europenă acesta se întinde în intervalul 1 ianuarie- 31 decembrie.
Veniturile care trebuiesc încasate în anul financiar curent şi nu s-au încasat în acel an se face venit la bugetul anului următor. Orice impozit şi taxă prevăzut a se plăti în anul financiar curent şi neonorat se anulează la finele anului respectiv.
Excepţii pot exista. De exemplu, în cazul în care baza legală pentru o anumită cheltuială a fost adoptată spre sfârştul anului, iar cheltuiala nu a mai putut fi angajată şi plata efectuată până la finele anului financiar curent se poate aproba transferarea cheltuielii respective în bugetul aferent anului următor.
De precizat că, multe proiecte şi acţiuni UE se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an calendaristic. Pentru asigurarea disciplinei financiare, respectiv a încadrării în limita resurselor de finanţare disponibile şi a comunităţii. De altfel UE foloseşte pe termen mediu, instrumentul „perspectiva financiară”.
În scopul racordării proiectelor şi acţiunilor multi-anuale la buget, care se referă la un anumit an financiar, în practica UE se folosesc două concepte de cheltuieli: „limita de angajare a cheltuielilor” şi „limita de plăţi”.
Limita de angajare a cheltuielilor reprezintă mărimea tuturor obligaţiilor decurgând dintr-un proiect cu o perioadă de executare mai mare de un an, care revine anului financiar pentru care se elaborează bugetul.
Limita de plăţi reprezintă suma înscrisă în buget pentru proiectul respectiv. De exemplu, o cheltuială poate fi angajată în anul financiar pentru care se întocmeşte bugetul dar plata către creditor poate fi efectuată doar parţial în anul respectiv, după cum o plată poate fi făcută în contul unei cheltuieli angajate în exerciţiul financiar anterior.
a) Unitatea bugetară impune ca toate veniturile şi cheltuielile bugetului UE să fie cuprinse într-un singur document. De la acest principiu sunt de menţionat două excepţii:
Au fost create aranjamente financiare speciale pentru anumite activităţi în domeniul politicii comune externe şi de securitate, al Fondului european de dezvoltare. În aceste cazuri, anumite venituri (ajutoare, donaţii s.a ) sunt folosite direct pentru activităţile respective fără a mai fi înscrise în bugetul UE.
Agenţiile europene (organisme descentralizate ale UE au proprile bugete care sunt alimentate cu transferuri din bugetul UE.
Asemeni principiului anualităţii, în literatura contemporană a finanţelor publice se apreciază că principiul unităţii bugetare se sprijină pe două genuri de motivaţii unele financiare, altele politice.
b) Principiul universalitatea bugetului În practica UE sunt respectate două reguli bugetare:
(1) neafectarea veniturilor bugetare, adică o dată vârsate la bugetul UE, aceste venituri se depersonalizează, fiind folosite în totalitatea lor la finanţarea tuturor cheltuielilor;
(2) prezentarea bugetului în formă brută, respectiv înscrierea veniturilor şi cheltuielilor în sume toate, fără compensări şi omisiuni.
În aplicarea acestui principiu, apar execepţii. Anumite venituri sun afectate direct finanţării unor programe de cercetare, iar unele ţări fac donaţii în mod expres pentru finanţarea unor politici specifice, ca de exemplu ajutoarele umanitare.
c) Principiul echilibrului bugetar. În cazul UE este strict respectat, în sensul că veniturile sunt egale cu cheltuielile sau mai mari. UE nu este autorizată să se împrumute pentru finanţarea cheltuielilor prevăzute în bugetul UE. În consecinţă situaţia normală pentru execuţia bugetului este surplusul de venituri asupra cheltuielilor, care este preluat obligatoriu în bugetul pe anul următor.
Ca atare, în bugetul UE nu se refelectă operaţiunile de împrumut pe care comunitatea europeană sau instiuţii ale UE sunt autorizate prin tratat să le facă (de exemplu, împrumuturi acordate unor state membre şi ţări candidate pentru susţinerea balanţei de plăţi).
Această particularitate în aplicarea principiului echilibrului bugetar în cazul UE reprezintă cea mai importantă deosebire faţă de bugetele din statele membre, unde existenţa deficitelor este uzuală.
Cel mai reuşit buget este cel care se apropie de deficit, degajând însă un execedent simbolic .
d) Principiul specializării bugetare impune înscrierea în bugetul UE a veniturilor bugetare pe categorii stabilite după provenienţă, în raport cu specificul surselor şi a cheltuielilor după destinaţie, potrivit clasificaţiei bugetare. În acest sens sunt eliminate confuziile în procesul deciziei bugetare şi a executării acesteia. Clasificaţia bugetară folosită de către UE cuprinde secţiuni, tiluri, capitole şi alineate
CAPITOLUL II.
VENITURILE BUGETULUI
Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale ale căror resurse se bazează, în marea lor majoritate, pe contribuţiile (cotizaţiile) statelor membre, UE are un sistem propriu de venituri.
La acest sistem s-a ajuns cu dificultate, întrucât deciziile cu privire la categoriile de venituri ale UE şi la mărimea acestora sunt în primul rând politice, având un impact direct asupra plăţii din resursele naţionale pe care statele membre acceptă fie să le transfere jurisidicţia naţională în cea a UE, fie să le cedeze UE. Astfel de decizii politice influenţează relaţiile dintre cetăţeni şi firmele contribuabile, pe de o parte şi statele membre şi UE , pe de a altă parte, şi sunt adoptate de către Consililiu UE, pe baza votului unanim.
Principalele momente în construcţia sistemului de venituri al UE sunt: anul 1951 – instituirea taxei aspura producţiei de cărbune şi oţel al statelor membre ale Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului; anul 1957 –stabilirea contribuţiilor directe pentru statele din Comunitatea Europeană; anul 1971- constituirea veniturilor proprii ale UE.
Secţiunea I.
Sistemul actual de venituri
Bugetul UE cuprinde patru categorii de venituri:
- veniturile proprii tradiţionale;
- parte din taxa pe valoare adăugată (TVA ) din statele membre;
- cota din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre;
- alte venituri.
Primele trei venituri sunt cunoscute ca „venituri proprii” ale UE, care au la bază PNB al statelor membre şi pentru care Consiliul Europei hotărâşte plafonul maxim (ca procent din PNB) admis ca venit al UE.
Veniturile proprii tradiţionale sunt considerate în mod „natural” ca fiind venituri proprii ale UE întrucât sunt încasate de către statele membre datorită politicilor UE – uniunea vamală şi politica agricolă comună.
Veniturile proprii tradiţionale sunt formate din două grupe de taxe:
Veniturile proprii tradiţionale se urmăresc şi se încasează de către statele membre în contul UE. Deoarece colectarea acestor venituri necesită resurse umane şi materiale importante, statele membre au dreptul să reţină o cotă de 25 % din încasări pentru acoperirea cheltuielilor respective. Această cotă a fost de 10% până în anul 2002.
Venitul UE din TVA reprezintă o parte din taxa pe valoarea adăugată încasată de către statele membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de impozitare (pentru TVA).
Cota din PNB al statelor membre este un venit variabil care se stabileşte prin bugetul UE al fiecărui an. Acest venit se încasează de la statele membre numai dacă celelalte venituri proprii (veniturile propriii tradiţionale şi venitul din TVA) nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuiellor. Mărimea acestui venit nu poate fi mai mare decât diferenţa dintre: (1) limita maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE, autorizată de către Consiliul European, ca procent din PNB cumulat al statelor membre, şi (2) celelalte venituri proprii (veniturile tradiţionale şi genitul din TVA).
Prirncipalele venituri incluse în grupa „alte venituri” sunt: dobânzi şi penalităţi pentru întârzierile la plata obligaţiilor faţă de bugetul UE; penalităţle achitate de către firme pentru încălcarea unor reglementări comune (de exemplu, în domeniul competiţiei); impozitele pe salariiile angajaţilor din instituţiile UE; diferite venituri din operaţiunile administrative ale instituţiilor UE; surplusurile din anii financiari anteriori.
Parlamentul European a aprobat bugetul Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013 la valoarea de 864, 4 miliarde euro. În privinţa bugetului stabilit pe perioada 2007-2013 acesta reprezintă cu puţin peste 1% din produsul intern brut al statelor membre UE. Bugetul blocului comunitar aferent anului 2007, care prevede majorarea cheltuielilor destinate stimulării creşterii economice şi subvenţii substanţiale în sectorul agricol. Cheltuielile totale au fost stabilite la 115,5 miliarde de dolari, cu 7,6% peste nivelul aferent anului 2006, echivalentul a 0,99% din Produsul Intern Brut al UE.
Luând în calcul şi sumele care pot fi cheltuite după 2007, valoarea bugetului este de 126,5 miliarde de euro. Cheltuielile alocate susţinerii regiunilor sărăce, educaţiei, cursurilor de calificare, cercetării şi dezvoltării, precum şi altor măsuri destinate stimulării dezvoltării economice, vor fi de 54,9 miliarde de euro, în creştere cu 15,4% comparativ cu bugetul pentru 2006.
"În acest buget începe să devină vizibil un nou mod de gândire în Europa: există o realocare semnificativă a resurselor spre competitivitate, inovaţie şi progres economic", a declarat comisarul European pentru Buget, Dalia Grybauskaite
Pe de altă parte, cheltuielile din sectorul agricol, inclusiv controversatele subvenţii acordate fermierilor şi fondurile pentru dezvoltarea rurală, reprezintă, în continuare, cea mai mare parte a bugetului, de 56,3 miliarde de euro. Mulţi membri UE, inclusiv Marea Britanie, urmăresc reducerea resurselor alocate Politicii Agricole Comune, dar Franţa, principalul beneficiar al subvenţiilor agricole, a blocat iniţiativele în acest sens. Cheltuielile agricole vor fi revizuite în 2008-2009, alături de derogările acordate anterior Marii Britanii privind contribuţia la bugetul blocului comunitar. Bugetul reflectă, de asemenea, angajamentele UE privind austeritatea. Având în vedere inflaţia, creşterea economică şi excluzând fondurile alocate României şi Bulgariei, care au aderat la UE în 2007, valoarea bugetului este inferioară nivelului stabilit pentru acest an.
Cheltuielile pentru administraţia UE vor fi de 6,9 miliarde de euro, ajutorul acordat statelor din afara blocului comunitar a fost stabilit la 6,8 miliarde de euro, iar fondurile alocate securităţii interne sunt de 1,2 miliarde de euro. În primul an, România va plăti la bugetul Uniunii Europene un miliard de euro. În schimb, Uniunea a alocat ţării noastre fonduri structurale în valoare de 1,3 miliarde euro.
Majoritatea specialiştilor au temeri în privinţa României, că aceasta nu va fi capabilă să acceseze programele structurale şi nu va reuşi să încaseze decât o treime din banii disponibili.
Fondurile structurale vor fi distribuite pe baza unor planuri, care vor fi aprobate de Comisia Europeană în luna mai, iar banii urmând a ajunge în România abia din toamnă.
România va beneficia de fonduri structurale de circa 28-30 miliarde de euro din partea UE în perioada 2007-2013., ceea ce înseamnă că vor trebui cheltuiţi 8,5 milioane de euro, zilnic, inclusiv în zilele de sămbătă şi duminică, după data de 1 ianuarie 2007. Aceste fonduri vor trebui gestionate eficient şi trebuie să ajungă acolo unde este nevoie pentru dezvoltare, altfel, există pericolul pierderii lor. Chiar dacă banii nu vor fi atraşi în proiecte în România, fiecare contribuabil va cotiza pentru suma cu care România va contribui la bugetul UE. Fondurile structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia Europeană şi au ca destinaţie finanţarea măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar, în scopul promovării regiunilor cu întârzieri în dezvoltare, reconversia zonelor afectate de declin industrial, combaterea somajului de lungă durată, inserţia profesională a tinerilor sau promovarea dezvoltării rurale (sursa MIE).
Există 4 tipuri de Fonduri Structurale prezentate pe site-ul Parlamentului European, fiecare dintre acestea acoperind un domeniu tematic bine specificat. Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) sprijină crearea de infrastructuri, investiţiile destinate ocupării forţei de munca, proiectele de dezvoltare locală şi asistenţa întreprinderilor mici. Fondul Social European (FSE) este menit să promoveze reintegrarea pe piaţa forţei de muncă a şomerilor şi a grupurilor defavorizate, în special prin finanţarea sistemelor de instruire şi a sistemelor de asistenţă la angajare. Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) contribuie la adaptarea şi modernizarea acestui sector. Secţiunea "Orientare" a Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA-Sectiunea Orientare) finanţează măsuri în vederea dezvoltării rurale şi oferă sprijin agricultorilor, în special în regiunile rămase în urmă. Pe lângă Fondurile Structurale există şi alte instrumente financiare, printre care Fondul de Coeziune. Total bugetului pentru România este prevăzut la peste 28 -30 miliarde de Euro, separate pe următoarele domenii de interes:
- Agricultura şi dezvoltare rurală - peste 11 miliarde Euro
- Instrumente Structurale- peste 17 miliarde Euro (Cofinanţare minimă 85% pentru ERDF pentru cheltuieli eligibile şi 80% pentru CF - cofinanţare cheltuieli neeligibile)
14 domenii pot atrage şi pot fi finanţate din fondurile structurale şi de coeziune ale UE:
- Cercetare şi dezvoltare tehnologică;
- Informatizarea societăţii;
- Transport;
- Energie;
- Protecţia mediului şi prevenirea riscului;
- Turism;
- Cultură;
- Regenerare urbană şi rurală;
- Suport pentru companii şi antreprenori;
- Acces la locuri de muncă stabile;
- Incluziune socială pentru persoane defavorizate;
- Dezvoltarea capitalului uman;
- Investiţii în infrastructura socială, inclusiv cea de sănătate şi educaţie;
- Promovarea dezvoltării parteneriatului.
Secţiunea a II-a.
Performanţa sistemului de venituri
Statele membre au urmărit continuu creşterea performanţei sistemului de venituri pe care au apreciat-o, în special, în raport cu cinci criterii: suficienţa veniturilor, autonomia financiară; echitatea; transparenţa şi simplitatea; raportul cost-eficienţă .
Suficienţa veniturilor. Veniturile UE trebuie să fie suficiente pentru finanţarea politicilor şi acţiunilor comune. În perioada 1951-1975 , veniturile UE au fost asigurate de contribuţiile directe ale statelor membre.
Contribuţiile directe răspund cel mai bine la criteriul suficienţei veniturilor (deoarece sunt stabilite în funcţie de cheltuielile aprobate) şi celui de cost-efcienţă (întrucât nu necesită costuri cu colectarea acestor contribuţii). Începând din anul 1971, au fost instituite veniturile proprii ale bugetului UE, astfel încât sistemul de venituri să satisfacă, în parte, şi cerinţele celorlalte criterii.
Autonomia financiară. Încă de la constituirea Comunităţii europene, statele membre au subliniat necesitatea autonomiei financiare a acestor comunităţii, înţeleasă în sensul înlocuirii contribuţiilor directe din bugetele naţionale cu venituri prorpii ale UE şi reducerea dependenţei de trezorerile statelor membre. În sistemul actual de venituri al UE, deşi toate veniturile sunt considerate „proprii” totuşi numai veniturile proprii tradiţionale (taxele vamale şi taxele agricole decurgând din politicile comerciale ale UE) sunt cu adevărat proprii. Restul veniturilor-o parte din TVA şi o cotă din PNB – sunt transferate de către statele membre- din trezoreriile acestora. Ponderea redusă a veniturilor propriii tradiţionale în totalul veniturilor UE înseamnă o autonomie financiară redusă a UE considerată drept sursă a unor minusuri ale actualului sistem de venituri.
Echitatea veniturilor. Statele membre consideră că, în măsura în care bugetul UE primeşte venituri din trezoreriile naţionale, atunci mărimea veniturilor transferate ar trebuie să fie corelată cu capacitatea de plată a statelor membre. În acest context, echitatea este întreruptă ca o realaţie de proporţionalitate între mărimea transferurilor şi PNB al statelor membre. În raport cu acest criteriu, partea din TVA transferată de statele membre la bugetul UE, fiind calcluată pe baza aceluiaşi procent aplicat la baza de impozitare şi fiind o taxă de consumaţie, este considerată regresivă, nesatisfăcând criteriul de echitate. Reducerea ponderii venitului din TVA şi mărirea contribuţiei cotei din PNB transferată de către statele membre răspunde mai bine criteriului echităţii.
Transparenţa şi simplitatea. Potrivit acestui criteriu, veniturile UE ar trebui să fie astfel gândite încât să fie uşor înţelese de către cetăţenii din statele membre. Atât timp majoritatea veniturilor UE provin din transferuri sub forma unei părţi din TVA şi a unei din PNB, transparenţa pentru cetăţeni este redusă.
Cost-eficienţă. Colectarea veniturilor propii tradiţionale este greoaie datorită complexităţii legislaţiei vamale (peste unsprezece mii de poziţii tarifare şi 400 de articole ale codului vamal) şi a evoluţiei rapide a structurii fizice a comerţului exterior.
Secţiunea a III-a.
Cheltuielile bugetului
Cheltuielile înscrise în bugetul UE reprezintă în cifre a priorităţilor şi politicilor UE. Din acest punct de vedere, aproape 80% din cheltuielile bugetului UE pa anul 2001 sunt pentru realizarea obiectvelor a două politici: politica agicolă comună şi politica de convergenţă economică şi socială (operaţiunile structurale).
Este de subliniat că multe dintre politicile UE sunt de natura regelementării în anumite domenii şi nu necesită cheltuielile în sine, cu excepţia celor de administrare a aplicării unor reguli stabilite . În acest sens, în bugetul UE nu se regăsesc, de exemplu, cheltuieli de apărare, ordine publică, asigurări sociale referitoare la statele membre.
În bugetul UE, cheltuielile sunt grupate pe opt secţiuni, corespunzător instituţiilor create prin Tratat pentru punerea în aplicarea politicile UE: Parlamentul European; Consiliul UE; Comisia Economică şi Social; Comitetul Regiunilor; Ombudsman. Toate instituţiile, cu execepţia Comisiei Europene, au numai cheltuieli administrative. Comisia Europeană are atât cheltuieli administrative, cît şi cheltuieli operaţionale aferente programelor şi acţiunilor pentru realizarea politicilor.
Principalele categorii de cheltuieli
În procesul de luare a deciziilor cu privire la cheltuielile bugetului UE, se foloseşte gruparea cheltuielilor pe programele şi acţiunile UE prin a căror aplicare se realizează obiectivele şi politicile UE. Principalele categorii de cheltuieli sunt: agricultura; operaţiuni structurale; politici interne; acţiuni externe; administraţie; ajutor pentru aderare; rezereve.
Cheltuielile repartizate pentru agricultură deţin cea mai mare pondere în bugetul UE. În deceniul trecut, deşi cheltuielile în sumă absolută au crescut, ponderea acestora în totalul celtuielilor UE a fost în scădere.
Obiectivele politicii agricole commune a UE sunt finanţate prin Fondul European agricol de orientare şi garanţie. De aici se acoperă cheltuieli, în principal, pentru: susţinerea veniturilor fermierilor; subvenţiile pentru exportul produselor agricole în ţările nemembre şi alte măsuri pentru reglementarea pieţelor agricole; măsurile de dezvoltare rurală.
Categoria cheltuielilor pentru operaţiuni structurale (fondurile structurale şi fondul de coeziune) se situează pe locul doi ca mărime în bugetul UE şi, în ultimul deceniu, a crescut atât în sumă absolută, cît şi ca pondere în totalul cheltuielilor. Din aceste fonduri, se finanţează proiecte şi acţiuni vizând modernizarea structurilor economice, în special pe o bază regională, şi îmbunătătţirea situaţiei sociale a grupurilor de personae defavorizate în scopul reducerii decalajelor de bunăstare între diferitele regiuni ale UE. În esenţă, este vorba de realizarea unei mai mari coeziuni economice şi sociale. Se apreciază că numai prin reducerea acestor decalaje, cetăţeni UE se pot bucura de avantajele pieţei unice şi ale uniunii economice şi monetare.
Cheltuielile pentru politici interne se referă la o multitudine de domenii, dar, în raport cu sumele alocate, principalele sunt:
- cercetare şi dezvoltare tehnologică (3,9 miliarde euro în anul 2001, respective aproape 63% din totalul cheltuielilor pentru politici interne);
- reţele de transport transeuropene (0, 7 miliarde euro);
- învăţământ, pregătire profesională vocaţională, tineret (0,5 miliarde euro- cele mai cunoscute programate fiind Socrates, Leonardo şi Tineri pentru Europa);
- piaţa muncii şi inovare tehnologică, mediu, cultură şi audiovizual etc.
cheltuieli pentru politici externe se referă, în special, la realizarea programelor şi acţiunilor de cooperare cu ţările din:
- zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu (0,9 miliarde euro)
- Asia şi America Latină (0, 9 miliarde euro)
- Balcani (0,7 miliarde euro)
- Spaţiul fostei Uniunii Sovietice (0,5 miliarde euro).
De asemeni sunt prevăzute cheltuieli pentru ajutor în alimente şi umanitar (0.9 miliarde euro) alocaţii pentru Fondul european de dezvoltare, precum şi alte cheltuieli în sprijinul democraţiei şi drepturilor omului şi pentru măsurile decurgând din politica externă şi de securitate.
Cheltuielile administrative, pe ansamblul UE, sunt în medie de cca 5% din bugtul UE, (iar diferenţa de cca 95% o reprezintă cheltuielile operaţionale). Cheltuielile administrative se referă la salariile angajaţilor UE, chirii pentru terenuri, întreţinere şi funcţionare, informaţii şi comunicare etc. La cheltuielile administrative pentru Comisia Europeană, se includ şi contribuţiile UE pentru sistemul de pensii aferente angajaţilor tuturor instituţiilor UE.
Cheltuielile privind ajutorul de pre-aderare sunt destinate fondurilor pentru ţările candidate la aderare.
Rezerevele şi garanţiile înscrise în bugetul UE asigură flexibilitatea necesară pentru rezolvarea sistuaţiilor neprevăzute care pot apare în cursul exerciţiului financiar. În bugetul pe anul 2001, sunt prevăzute 0,9 miliarde euro, din care:
- 0, 5 miliarde euro, rezerva monetară pentru acoperirea diferenţelor de curs la cheltuielile pentru agricultură;
- 0,2 miliarde euro, rezerva pentru ajutor de urgenţă;
- 0, 2 miliarde euro, rezervă la împrumutruile acordate cu garanţia UE.
CAPITOLUL III
PERSPECTIVA FINANCIARĂ
Pentru întărirea disciplinei bugetare pe o bază multi-anuală, statele membre au ajuns la o soluţie politică şi instituţională concretizată în acordul inter-instituţional al Parlamentului european, Consiliul UE şi al Comisiei Europene pentru definirea în avans a priorităţilor bugetare ale perioadei următoare şi a unui cadru de evoluţiei a cheltuielilor, cunoscute sub denumirea de „perspectiva financiară”.
Perspectiva financiară cuprinde un plafon maxim pe total cheltuieli UE şi plafoane maxime pe fiecare categorie de cheltuieli pentru o perioadă viitoare de 7 ani (pe fiecare an al perioadei). Primul acord interinstituţional a fost realizat în anul 1988 pentru o perioadă de cinci ani (1998-1992), iar următoarele acorduri au cuprins perioade de cîte 7 ani. Acordul interministerial din 6 mai 1999 a stabilit perspectiva financiară pentru perioada 2000-2006.
Perspectiva financiară cuprinde şi un plafon maxim pentru plăţi (pe baza estimării relaţiei dintre cheltuieli angajate şi plăţi) exprimat în sume absolute şi ca procent din PNB a statelor membre. Acest mod de exeprimare a plafonului permite verificarea echlibrului cu veniturile deoarece, şi pentru venituri este prevăzut un plafon maxim în raport cu PNB. Ca o măsură suplimentară pentru respectarea disciplinei bugetare, plafonul maxim de plăţi este stabilit sub nivelul celui de venituri, astfel încât să existe o marjă de siguranţă cu un dublu rol:
Să asigure flexibilitatea necesară perspectivei financiare care poate fi revăzută în funcţie de cheltuielile neprevăzute;
Să permită efectuarea plăţilor chiar în cazul unei evoluţii a PNB sub nivelul celui prevăzut la fundamentarea perspectivei financiare (dacă nerealizarea se înscrie în marja de siguranţă).
În perspectiva financiară 2000-2006, a fost prevăzută şi o marjă pentru cheltuielile suplimentare generate de primirea de noi state membre din rândul celor 12 ţări candidate, aflate în negocieri cu UE.
Dezechilibrul bugetar la nivelul statelor membre şi compensaţia bugetară
O privire asupra soldului dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primeşte de la bugetul UE şi veniturile pe care acesta le varsă la bugetul UE arată că unele state membre, cum sunt Marea Britanie, Germania, Franţa, Austria şi Olanda, au soldurile negative (primesc mai puţin decât varsă la Bugetul UE), în timp ce altele ca Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania au solduri pozitive (primesc mai mult decât varsă la bugetul UE).
Desigur că, de la bun început, statele membre ale UE au fost conştiente că statele mai prospere vor face un efort pentru a contribui la reducerea decalajelor în raport cu restul statelor memebre mai puţin prospere. Cu toate acestea, unele state membre au ridicat problema mărimii excesive a soldurilor negative, apreciată în raport cu gradul de prosperiate al statelor respective.
Experţii UE descurajează astfel de abordări, pe temeiul că un stat membru nu trebuie să confunde avantajele şi costurile care derivă din participarea la proiectul comun-UE cu soldul între contribuţiile la bugetul UE şi fondurile primite de la acest buget. Avantajele şi costurile în calitate de stat membru sunt, de regulă, greu de cuantificat. De exemplu, o sumă alocată pentru cercetări este plătită într-un cont aflat într-un anumit stat membru, în timp ce beneficiarii proiectului de cercetare pot fi mai multe state membre etc. Cu toate acestea, la nivelul fiecărui stat membru, preocuparea pentru soldul relaţiilor de venituri şi cheltuieli cu bugetul UE este prezentă şi importantă.
UE a adoptat un sistem de compensaţii bugetare care funcţionează pentru Marea Britanie şi a primit o propunere pentru introducerea unui sistem generalizat de compensaţii bugetare făcută din partea celorlalte patru sisteme cu solduri negative: Germania, Austria, Olanda, Suedia.
Este de menţionat că pentru a determina soldul bugetar în relaţia cu statele membre, a fost necesară convenirea unei metodologii cu privire la repartizarea veniturilor şi a cheltuielilor UE pe statele membre. De exemplu:
- Taxele vamale care reprezintă 86% din veniturile proprii tradiţionale se încasează pe teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei UE. Taxele vamale se încasează însă datorită politicii vamale comune ale UE. În plus, există „efectul Rotterdam”, corespunzător căruia mărfurile intrate pe teritoriul unui stat membru (de pildă, prin portul Rotterdam din Olanda), supuse taxelor vamale, pot fi consumate pe teritoriile altor state membre. În consecinţă, veniturile proprii tradiţionale sunt repartizate pe statele membre proproţional cu ponderea veniturilor din TVA şi din PNB şi nu în funcţie de locul unde aceste venituri au fost încasate;
- Circca 94% din cheltuielil UE sunt repartizate pe statele membre pentru calculul soldului bugetar, doarece unele cheltuieli, cum sunt cele pentru acţiuni externe, au ca beneficiari ţări din afara UE.
CAPITOLUL IV
PROCESUL BUGETAR
Secţiunea I.
Elaborarea şi adoptarea bugetului
Ca în toate statele membre, procesul bugetar al UE cuprinde mai multe etape: elaborarea bugetului; adoptarea; execuţia; controlul execuţiei; descărcarea de gestiune.
Până la 1 iulie al fiecărui an, Comisia Europeană elaborează proiectul preliminar al bugetului UE, pe baza estimării cheltuielilor, făcută de către fiecare instituţie a UE. Consiliul trebuie să ia o decizie cu privire la proiectul preliminar al bugetului până la 5 Octombrie. Din acest moment, proiectul pereliminar devine proiect de buget. În acest scop,Consiliul are consultări cu Parlamentul European asupra cheltuielilor obligatorii care derivă direct din Tratat şi actele normative adoptate pe baza Tratatului.
Tratatul de constituire a CEE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam (art. 268-280 ), este cel care reglementează procedurile de alcătuire şi adoptare a bugetului. Astfel, Comisia Europeană trebuie să elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la estimări ale nevoilor economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul care urmează. Acest document este prezentat Consiliului Uniunii, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de buget. Acest proiect este transmis Parlamentului European. Puterile acestuia din urmă asupra bugetului depind de natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii (aprox. 40% din total), parlamentul poate doar propune modificări, iar stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul poate modifica proiectul de buget. Trebuie observat însă faptul că parlamentului îi revine rolul cel mai important, devenind astfel "autoritatea bugetară" a Uniunii.
În termen de 45 de zile, Parlamentul examinează proiectul de buget şi sunt posibile trei situaţii:
Parlamentul nu iniţiază nici o acţiune, iar bugetul se consideră aprobat;
Parlamentul aprobă bugetul;
Parlamentul decide să aducă modificări.
În termen de 15 zile, consiliul examinează propunerile făcute de către Parlament. În cazul cheltuielilor neobligatorii, Consiliul este împuternicit să facă modificări iar textul modificat este trimis înapoi la Parlament. În cazul cheltuielilor obligatorii, pot apare două situaţii:
- propunerile Parlamentului duc la creşterea bugetului total. Dacă consiliul este de acord cu o majoritate calificată, atunci propunerile sunt acceptate. Fără această majoritate, propunerile sunt respinse;
- propunerile Parlamentului nu măresc volumul total al bugetului. În acest caz, Consiliul poate respinge propunerile cu majoritatea calificată.
În final, Parlamentul are dreptul să modifice cheltuielile neobligatorii cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate. Bugetul poate fi respins cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate.
Pentru ca elaborarea şi adoptarea bugetului UE să decurgă în bune condiţii, a fost instituţionalizată concertarea cu privire la priorităţile bugetului prin trialogul dintre Parlament, Consiliu şi Comisie, concretizat în acorduri interinstiţuţional, precum şi prin şedinţe de lucru comune, cu participarea persoanelor responsabile de buget din cele trei instituţii, urmate de concilieri între Parlament şi Consiliu, la care sunt de faţă şi reprezentaţi ai Comisiei.
La elaborarea bugetului pe anul 2001, pentru prima dată, Comisia europeană a abordat dezbaterea orientărilor politice şi bugetare anuale, plecând de la 29 de zile de politici UE. Această abordare asigură o privire coerentă şi cuprinzătoare asupra obiectivelor stabilite pentru fiecare zonă a politicii UE şi asupra resurselor umane, materiale şi financiare necesare atingerii lor, în cadrul plafoanelor cuprinse în perspectiva financiară. Bugetarea pe activităţi va fi completată, la nivelul departamentelor UE, cu introducerea managementului pe activităţi.
Secţiunea a II-a.
Execuţia bugetului
Pentru partea de venituri, statele membre sunt chemate să transfere veniturile care le revin la bugetul UE, începând cu 1 ianuarie. Execuţia părţii de cheltuieli impune existenţa bazei legale, adică o cheltuială înscrisă în buget poate fi efectuată numai dacă a fost adoptată o prevedere legală din care decurge obligaţia de cheltuială pentru UE. Execpţie de la aceasstă reglă, în sensul că anumite cheltuielil pot fi efectuate numai pe baza înscrierii lor în buget, există pentru sume nesemnificative în patru cazuri expres definite:
- scheme pilot de natură experimentală;
- acţiuni preliminare pentru pregătirea unei propuneri legislative;
- acţiuni iniţiative de comisie în realizarea unor atribuţii , cum sunt studii şi opinii privind politica socială etc;
- acţiuni ale fiecărei instituţii, în cadrul autonomiei sale administrative.
Comisa şi celelalte instituţii ale UE poartă deplina responsabilitate pentru execuţia părţii din buget care le revine. În practică, ofiţerii de autorizare, ofiţerii de contabilitate şi controlorii financiari sunt persoanele care execută bugetul. Această delegare internă de competenţe urmăreşte evitarea conflictului de interese şi a abuzului de putere.
Ofiţerul de autorizare are puterea de a da autorizarea pentru efectuarea cheltuielii. Ofiţerii de contabilitate efectuează plăţile fiind singuri împuterniciţi să mânuiască banii şi alte active. Controlorii financiari realizează monitorizarea execuţiei şi a auditului, în fapt a legalităţii operaţiunilor. Controlorii financiari au o anumită independenţă, în sensul că, în anumite cazuri, pot iniţia acţiuni la Curtea de Justiţie.
Efcetuarea oricărei cheltuieli parcurge patru etape:
- angajarea de cheltuieli, care se face numai dacă controlorul financiar verifică existenţa bazei legale şi a prevederii bugetare;
- validarea cheltuielii se face de către ofiţerul de autorizare care verifică existenţa obligaţiei de plată faţă de un creditor, suma de plată, condiţiile în care plata devine exigibilă;
- autorizarea este operaţiunea prin care ofiţerul de autorizare dispune ofiţerului de contabilitate să efectueze plata pentru o cheltuială care a fost validată. Ordinul de plată este trimis spre viză preventivă controlorului financiar;
- plata esta acţiunea finală efectuată de către ofiţerul de contabilitate şi prin care încetează obligaţia instituţiei faţă de creditor.
Statele membre implementează politicile, proiectele şi programele privind agricultura, operaţiunile structurale etc. Ca urmare, cca. 83% din cheltuielile UE sunt executate de către statele membre care au, împreună cu Comisia Europeană, răspunderea pentru modul cum sunt folosite resursele UE .
Secţiunea a III-a.
Controlul execuţiei bugetului şi descărcarea de gestiune
În cursul anului financiar, Comisia trimite rapoarte lunare Parlamentului şi curţii auditorilor asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului UE. După încheierea anului financiar, până la 1 mai al anului următor, Comisia elaborează contul consolidat al execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului, bilanţul activelor şi pasivelor UE, precum şi o analiză a managementului financiar. Pe baza acestor documente şi a analizelor proprii, Curtea Auditorilor elaborează propriul său raport asupra respectării legalităţii în execuţia veniturilor şi a cheltuielilor şi a practicării unui management financiar sănătos. Raportul auditorilor este transmis Parlamentului care poate sau nu să acorde descărcarea de gestiune. În istoria UE, există un caz de demisie a Comisiei Europene pentru lipsuri în managementul financiar, respectiv în anul 1999. Demisia a survenit la cererea Parlamentului, pe baza raportului din martie 1999, pregătit de un Comitet de experţi independenţi.
Pentru protecţia intereselor financiare ale UE şi lupta împotriva fraudei, în anul 1999 a fost înfiinţat BiroulEuropean Anti-fraudă, iar în anul 2000, a fost creat, în cadrul Comisiei Euroepen, Serviciul de audit intern . Se analizează şi oportunitatea înfinţării unui Biroul al procurorului public european. În anul 1995, cazurile de fraudă şi iregularităţi în gestionarea veniturilor şi cheltuielilor UE au reperezentat între 1% şi 2% din buget (735 milioane ecu la venituri şi 411 milioane ecu cheltuieli).
|
Aici, Comandă cereri si actiuni in justitie, contracte 
Coşul de cumpărături 
